Don Juan – avatarurile unui avatar



O rețetă de succes

Un coregraf n-ar trebui să scrie cronică de spectacol coregrafic. Riscul demitizării abrupte e la fel de prezent ca în cazul unui prestidigitator care asistă la un tur de ”magie”. Așa că voi scrie cronica la Don Juan-ul prezentat pe scena Teatrului Național din București de către Fondazione Nazionale della Danza/Aterballetto, prin grija JTI, din perspectiva filologului relativ bine antrenat pentru a face cu ușurință un mic exercițiu critic,  hermeneutic, analizând cele trei etaje ale edificiului unei opere colective care îmbină abilitățile unui coregraf, ale unui muzician și ale unui dramaturg, toți trei călcând pe calea bătută a unei rețete de succes.  
Pentru a-i scuti pe cei care nu au răbdare să citească prea mult, voi spune din capul locului că spectacolul este unul foarte bun și că ar fi meritat să fie văzut. Inutil să mai adaug că JTI face cadouri neașteptate publicului bucureștean care poate fi la curent cu ce se mai întâmplă în plan coregrafic și altundeva decât pe YouTube...
Opțiunea producătorului pentru rețeta atacului de infanterie al creatorilor plasați în spatele tancului unui titlu cu rezonanță nu este incomprehensibilă. Statistic, se știe, spectatorul comun se va duce mai abitir la un spectacol cu ”Albă ca Zăpada și cei șapte pitici” decât, dacă ar avea de ales, la o ofertă de spectacol cu titlul ”Șapte pitecantropi în zăpadă”, din motive de siguranță legate de mini-investiția în bilet și, de multe ori, din rațiuni de confort intelectual în raport cu excesele – uneori greu digerabile – ale artei contemporane parcă plonjată iremediabil în experimentalism steril.

Un subiect ”în pași de dans”

O poveste, așadar, în ciuda faptului că, e știut și aproape unanim acceptat la nivelul criticii de specialitate că ”dansul” (citește arta coregrafică) este non-narativă prin excelență, acest specific răspunzând negativ la invitația de a povesti o poveste altfel decât cu mijlocele tipice ale povestirii, în cazul în speță substitutul propus fiind ”pașii de dans”, ca să folosim clișeul cel mai frecvent folosit de presa ”culturală” de pe la noi. Așa cum esența picturii nu stă în ilustrarea poveștilor Fraților Grimm ( decât dacă vrem să reducem harul indicibil al  picturii la ilustrativism) nici dansul, artă non-narativă, n-ar trebui să-și supună mijloacele expresive, ce țin mai mult de restituirea în forme specifice a inavuabilului, a profunzimilor sufletului uman, la chinul de a concura, fără șanse sigure de izbândă, cu ceea ce îi este propriu și firesc povestirii. Privind lucrurile în perspectivă simetrică, povestirii i-ar fi la fel de ne la îndemână, iar rezultatul final ar fi la fel de pernicios, dacă, prin absurd, s-ar hazarda să povestească un balet. Și atunci, se impune de la sine întrebarea: de ce dacă un balet nu se povestește (fără ca demersul să fie ridicol) o poveste se ”baletează”, totuși? Adică de ce am ”baleta” povești? Să  fi devenit oare ambiția de a demonstra că orice conținut este translabil în orice limbaj o formă de ”artă”?  Da, traducerea pretinde o doză de creativitate ( mai ales în zonele intraductibilului) dar...”Traduttore-traditore” ne vorbește despre limita acestei ”creativități” care este la ani lumină de lumina creației originale.

Opera colectivă

Vorbind despre Don Juan-ul trio-ului Johan Inger, (coregraf), Marc Alvarez (muzica) și Gregor Acuha-Pohl ( care, bizar nu apare pe frontispiciul afișului deși - credem noi - dramaturgia lui a dat axul valoric principal al spectacolului) analizăm o interpretare a ”mitului” născut la intersecția piesei lui Tirso de Molina cu diversele variante și adaptări ale poveștii care, diluându-și progresiv fibra moralnicească, adică trecând prin pana mai ”ușoară” a unui Lorenzo da Ponte până la adaptări mai recente, absoarbe indefinit cam toate mijloacele strategiilor de reîmprospătare a unui subiect favorit, un arsenal de mijloace în care intră la grămadă avatarul, adaptarea, versiunea, actualizarea, parafraza, recroiala, citatul și terminând cu moda – paradoxal, singura constantă – a  vânătorii de titluri rezonante. Don Juan-ul ”recent”, cel pe care mizează spectacolul triumvirilor amintiți, trebuia astfel să fie necesarmente mai ”fluid” în opțiunile lui erotice, autorii inserând un ”nediscriminatoriu” episod homosexual în seria escapadelor eroului nostru și, subsecvent dar în aceeași linie ”corectă”, figura ”patriarhală” (citește rigidă moral și religios-vindicativă) a Comandorului-Arhetip-Patern-Supra-Eu, trebuia înmuiată și împinsă în zona psihologizant feminină cu accente freudiene a unui act oedipian sacrificial asumat de mama eroului și administrat fiului ei rătăcit, ca ”leac de pofte” automatului sexual în care s-a transformat ”îngerul căzut” din sufletul lui Don Juan, personaj finalmente disolut moral. Că inițial textele dedicate subiectului conțineau  chiar în titlu o didascalie morală o dovedește acel ”il dissoluto punito” din titlul operei Don Giovani de Mozart, subtitlu volatilizat în adaptările moderne...

Circumstanțe atenuante și soluția dată
 
În fapt, ca să vorbesc în jargonul instanțelor de judecată, dincolo de considerațiile de ordin pur estetic de mai sus, spectacolul e captivant, mai ales în a doua parte, unde lucrurile se precipită într-o dinamică alertă. Punctele tari ale coregrafului se regăsesc în felul în care definește relația dintre mamă și fiu, o relație de dependență fizică totală ca aceea dintre un pui de vrabie tremurând la primul ciripit al ființei de care depinde total pentru a culmina, prin intermediul unor soluții ingenioase de mișcare, în felul în care definește puterea de seducție a eroului, mizând pe un set de mișcări hipnotice, amestec de felin și ofidian care paralizează prada înainte de prinderea ei într-un insectar de colecționar obsedat. Scena nunții e corectă coregrafic fără să uimească prea mult, în schimb, scena revelației căderii eroului și trecerea pragului infernului care este o sumă a alunecărilor sale morale deschide un tablou dramatic în care râsul sardonic al lui Don Juan se mariază perfect cu dansul unor elementali iviți într-un plan astral cenușiu, terifiant, veritabilă lovitură de teatru a spectacolului. Mișcările demonilor sunt genial intuite de coregraf și promiteau ca, rămânând definite în acel vârf al inspirației și nediluându-și din substanța dramatică inițială, vor crea efectiv un moment de reper antologabil în ecuația spectacolului. Din păcate au fost eliberate din stranietatea lor statică, repetitivă, obsedantă și creatoare de maximă intensitate fiind virate într-o secvență ”dansantă” , comună, care a diluat până la anulare un efect care ar fi putut fi marca unei inspirații profunde. Chiar mă rugam în gând, văzând acel moment fabulos, ca nu cumva coregraful să facă greșeala de a-i banaliza pe demoni scoțându-i din semnul lor de (ne)mișcare atât de bine găsit, când mirajul s-a destrămat, toată acea forță și bizarerie a unor gnomi mișcându-se minimal,  ireal, pierzându-se de dragul unor teme de mișcare din zona ”déjà vu”-ului. Gestul final al Zerlinei care, așezată pe o piesă de domino prăbușită ca urmare a stingerii energiei distructive a principiului domino-ului, asociat inteligent cu repetitivitatea sterilă a jocurilor seducției de dragul seducției, comite un prostesc gest al lungirii din gură a  unui fir de Chewing Gum, face un contrast ironic, incongruent și precipitant abrupt în banalul reinstituit al realității curente, la finalul unui spectacol care este o excepție în raport cu adevărul că arta coregrafică este un pește pe uscat atunci când este scoasă din non-narativ și aruncată în poveste: chiar dacă peștele este de aur.

Johan Inger, (n. Stockholm 1967) este de formație dansator. A studiat  dansul în cadrul Royal Swedish Ballet School și la  National Ballet School în Canada.  A lucrat în cadrul companiei Nederlands Dans Theatre 1 din 1991 până în 2002. În 1995 debutează în calitate de coregraf cu lucrarea Mellantid care se bucură imediat de aprecierea criticii. De la debutul său și până în prezent Johan Inger a creat mai multe lucrări pentru Nederlands Dans Theater cum ar fi,  Sammanfall, Couple of Moments, Round Corners, Out of breath). Pentru lucrarea sa  Dream Play și Walking Mad coregraful a primit premiul Lucas Hoving Production Award în  2001. A primit o nominalizare pentru Golden Theatre Dance Prize  în anul 2000 de către VSCD Dance Panel și Merit Award 2002 din partea Stichting Dansersfonds ’79. În 2013, Johan Inger primește prestigiosul premiu Carina Ari Award în Stockholm ”Pentru promovarea mondială a artei și dansului din Suedia.” Începând cu anul 2003 și până în 2008 JInger este director  artistic al Cullberg Ballet structură pentru care creează mai multe lucrări. Între 2009 și 2016 J.Inger a deținut poziția de coregraf asociat al Nederlands Dans Theater.În luna mai a anului 2016 Johan Inger primește premiul Benois de la Danse pentru lucrarea sa One on One creată pentru Nederlands Dans Theater în 2015.